Dramele care se derulează în fața noastră, dependența de jocuri de noroc și renunțarea la viață

Biroul în care lucrez se află, din păcate, lângă o biserică ortodoxă. De fiecare dată când deschid geamul, slujbele bisericești se aud clar, iar uneori ajung să asist, fără voie, la evenimentele tragice care au loc acolo. Cel mai greu este să văd durerea de pe chipurile celor care ies din biserică după slujbele de înmormântare.

Când eram copil, mă atrăgeau mulțimile de oameni și evenimentele agitate. Curiozitatea mă împingea să mă duc la locurile unde se petreceau accidente, marșuri sau alte adunări mari. Poate că tocmai de aceea am dezvoltat ulterior o pasiune pentru jurnalism – dorința de a documenta evenimente și de a înțelege poveștile din spatele lor.

Însă, odată cu trecerea timpului, dramele și suferința oamenilor au devenit greu de suportat. Am început să evit astfel de momente, iar la înmormântările persoanelor cunoscute încercam să evit clişeele sau să par fals atunci când îmi exprimam condoleanțele.

Un eveniment zguduitor care ne-a lăsat fără cuvinte

Astăzi, o coloană mare de mașini, condusă de o mașină mortuară, s-a oprit în fața bisericii. Nu claxoanele sau traficul au atras atenția mea și a colegilor, ci țipetele de durere care răzbăteau până la noi. Erau strigăte pe care nu le mai auzisem de mult – sfâșietoare și pline de disperare. Ne-am aplecat toți pe fereastră să vedem ce se întâmplă. Am aflat că era vorba despre un tânăr de puțin peste 30 de ani care alesese să își pună capăt vieții din cauza datoriilor acumulate la jocurile de noroc: pariuri sportive și păcănele.

Mama și soția lui, distruse de durere, plângeau și urlau necontrolat lângă sicriu. Alte rude încercau, cu greu, să le smulgă de acolo. A fost un moment pe care nu-l voi uita ușor, unul care ne-a lăsat pe toți șocați și neputincioși.

Pariurile și păcănelele – o industrie care distruge vieți

În timpul discuțiilor de la birou, subiectul jocurilor de noroc a fost inevitabil. Este șocant cum această industrie continuă să prospere, în ciuda așa-ziselor măsuri de reglementare. Autoritățile au închis sălile de jocuri din localitățile cu mai puțin de 15.000 de locuitori, mutându-le în orașe. Rezultatul? Străzile din marile orașe sunt împânzite de săli de jocuri, case de amanet, bănci și farmacii. Chiar și în hypermarketuri sau mall-uri găsești păcănele sau cazinouri. Mai mult, panourile publicitare care promovează aplicațiile de pariuri sunt omniprezente.

Conform Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, există 30 de companii care operează 72 de site-uri, aplicații și servicii de pariuri și jocuri de noroc. Peste 90% dintre aceste firme au sediul în Malta. De ce? Este o întrebare care merită aprofundată.

Statul român câștigă enorm din această industrie: fiecare firmă plătește o licență anuală de 200.000 de euro pentru pariuri sportive și încă 150.000 de euro pentru cazinouri. Pe lângă acestea, există o taxă operațională de 21% din venitul total al jocului, cu un prag minim de 200.000 de euro. Taxele pe depuneri și impozitele pe câștiguri completează veniturile considerabile pe care statul le obține.

Aceste cifre explică de ce autoritățile nu par interesate să limiteze cu adevărat această industrie, chiar dacă mii de familii sunt distruse de dependența de jocuri de noroc.

Tăcerea bisericii în fața sinuciderii

Un alt subiect care a stârnit discuții a fost atitudinea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) față de sinucidere. BOR are reguli stricte care interzic oficierea slujbelor de înmormântare pentru persoanele care își iau viața, considerând sinuciderea un păcat grav. Acest lucru explică de ce mașina mortuară a oprit doar pentru câteva momente în fața bisericii, fără să se tragă clopotele sau să se țină vreo slujbă. Preoții nu sunt implicați, iar rudele nu primesc alinarea și sprijinul spiritual de care ar avea nevoie în momentele de suferință.

Site-urile religioase explică faptul că sinuciderea este văzută ca un act de respingere a darului divin al vieții. Canoanele bisericești, precum Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, stabilesc că persoanele care își iau viața nu trebuie pomenite în slujbele bisericești, cu excepția cazurilor în care se poate dovedi că nu aveau discernământ. Totuși, chiar și în astfel de situații, ritualul de înmormântare este redus: un singur preot, fără clopote sau cuvântări, la marginea gropii.

Dar cum poate cineva să decidă dacă o persoană avea sau nu discernământ? Este o întrebare la care nimeni nu are un răspuns clar.

O perspectivă comparativă: alte religii și sinuciderea

În alte religii, abordarea față de sinucidere este mai nuanțată:

• Biserica Catolică recunoaște complexitatea factorilor psihologici și emoționali implicați, permițând slujbe de înmormântare pentru cei care și-au luat viața, lăsând judecata finală în seama milei divine.
• Islamul nu permite rugăciunile funerare tradiționale pentru sinucigași, însă comunitatea poate alege să participe la înmormântare.
• Iudaismul, deși consideră sinuciderea o încălcare a poruncilor divine, a devenit mai flexibil în timpurile moderne, luând în considerare circumstanțele psihologice.
• Hinduismul și budismul descurajează sinuciderea din cauza impactului karmic negativ, însă abordările variază în funcție de contextul cultural și de tradițiile specifice.

Majoritatea religiilor consideră sinuciderea un act negativ, dar încearcă să găsească un echilibru între doctrina teologică și înțelegerea factorilor psihologici implicați. În schimb, Biserica Ortodoxă Română rămâne fermă pe o poziție care refuză alinarea sufletească celor rămași în urmă.

Dincolo de tragedia de azi, rămân două întrebări dureroase: de ce statul continuă să tolereze expansiunea unei industrii care distruge vieți și de ce biserica refuză să fie aproape de familiile care trec prin astfel de drame? Poate că răspunsurile ar trebui să înceapă cu mai multă compasiune și mai puțină indiferență.