De-a lungul istoriei cinematografiei science fiction, androizii și cyborgii au fost fie o sursă de comedie, fie personaje care inspiră teamă. De la Metropolis (1927) la Blade Runner (1982), poveștile despre ființe artificiale care amenință să-și depășească programarea au fost predominante. Mai rare sunt însă filmele care explorează posibilitatea unei relații de dragoste cu un astfel de personaj, așa cum a făcut Susan Seidelman în Making Mr. Right (1987).
"Companion", cel mai recent film din această categorie, pornește de la premisele ridicate de Ex Machina (2014), în care un tânăr este însărcinat să testeze inteligența artificială a unui robot feminin. Dar dacă în filmul lui Alex Garland existența androizilor era încă un experiment, "Companion" imaginează un viitor unde ființele sintetice sunt deja integrate în viața de zi cu zi.
Un Black Mirror al relațiilor toxice
Filmul împrumută teme din horror-urile regizoarei Karyn Kusama (Jennifer’s Body, The Invitation), dar și din seria Battlestar Galactica (2004-2009), în care androizii luptă pentru autonomie totală. La fel ca în episoadele Black Mirror, estetica este impecabilă, iar tehnologia este omniprezentă și extrem de accesibilă, dar pericolele pe care le ascunde sunt subtile și insidioase.
Povestea o urmărește pe Iris (Sophie Thatcher) și pe Josh (Jack Quaid), un cuplu care pleacă într-un weekend romantic la o casă de vacanță modernă, alături de prieteni. Singurul indiciu inițial că filmul aparține genului SF este un sistem GPS mai performant decât de obicei.
Iris: androizii ca oglindă a așteptărilor sociale
La început, Iris pare o altă interpretare a clișeului Manic Pixie Dream Girl – jucăușă, drăgălașă, dar lipsită de substanță. Însă, datorită subtilității interpretative a lui Thatcher, începem să ne întrebăm dacă Iris este cu adevărat umană. Supusă, dornică să-i facă pe plac lui Josh, ea este proiecția perfectă a fanteziei lui: o femeie ideală, programată să se comporte exact cum își dorește el.
Ceea ce face "Companion" atât de tulburător nu este doar reprezentarea androizilor, ci analiza insidioasă a misoginiei și a dinamicii relațiilor abuzive. Josh este un personaj recunoscut imediat de supraviețuitorii violenței în cuplu: un bărbat care crede cu tărie că este un „tip drăguț”, dar care vede în partenera sa o extensie a propriilor dorințe, mai degrabă decât o ființă cu voință proprie.
Un horror care deranjează pentru că este real
Pentru unii spectatori, "Companion" poate părea prea puțin ancorat în horror sau în SF-ul clasic. Dar adevăratul său element de groază nu vine din scenele tipice ale genului, ci din ceea ce sugerează: faptul că unii oameni visează la un partener sexual complet controlabil, cu un nivel de inteligență reglabil – în cazul lui Josh, Iris este setată la 40%.
Interacțiunile dintre cei doi sunt încărcate de o tensiune subtilă. Iris, deși programată să fie drăguță și afectuoasă, pare să simtă disconfort. Există momente în care ezită, în care postura și expresiile sale par ușor eronate, prea mecanice, prea calculate. Deși Josh o vede ca pe o femeie perfectă, spectatorii pot observa cum programarea ei este într-un conflict continuu cu instinctele umane pe care se presupune că le imită.
Într-una dintre cele mai tulburătoare secvențe, vedem prin ochii lui Iris cum Josh o privește de sus în timpul actului sexual. După aceea, conversația romantică pe care ea încearcă să o inițieze este rapid oprită de comanda lui de a merge la culcare. O scenă care spune mai mult decât o mie de cuvinte despre dinamica relației dintre cei doi.
Femeia-robot: între fantezie și coșmar
Ideea unui partener robotic care nu poate refuza nu este nouă în science fiction. De la Bride of Frankenstein (1935) la episoadele din Black Mirror, cyborgii sunt deseori programați să consimtă fără întrebări. Însă "Companion" subliniază un detaliu tulburător: dacă un robot poate fi "dresat" să accepte, în ce măsură o astfel de relație poate fi considerată morală?
Pentru Josh, Iris este un ideal. Este perfectă din punct de vedere estetic, dar are un defect minor – un dinte ușor strâmb – special conceput pentru a o face mai puțin înfricoșător de artificială. Această imperfecțiune este doar o altă parte a programării: o modalitate de a evita ceea ce psihologii numesc „valea înfiorătoare” – senzația de disconfort resimțită atunci când o entitate artificială este prea asemănătoare cu un om, dar nu suficient de autentică.
Un avertisment despre cei care caută control absolut
În esență, "Companion" nu este doar un film despre androizi. Este un film despre control, despre ceea ce se întâmplă atunci când unii oameni cred că tehnologia le poate oferi putere absolută asupra altora. Este un horror al realității contemporane, în care bărbați ca Josh visează la o parteneră care să nu aibă voință proprie.
Iar adevăratul coșmar nu este că androizii ar putea deveni prea umani. Ci că unii oameni ar putea să-i prefere așa.
Comentariul va fi postat dupa aprobare